Copilarie

Ciupercutza e de vina, cu melodiile ei! Mihaela Runceanu m-a aruncat brusc cu vreo 20 (sau mai mult?) de ani in urma dar, culmea, fara nici un firicel de tristete si nostalgie.

nu stiu prin ce proces imbarligat si bizar, Mihaela Runceanu mi-a amintit de verile pe care le petreceam la tara, la o matusa de-a tatalui meu. uram sa fiu trimisa la tara. era o lume ciudata, cu alte reguli, cu altfel de oameni, care vorbeau ciudat de repede, care miroseau ciudat, o lume in care femeile purtau basmale si barbatii palarii. era si o lume plina de pericole pentru mine, pericole din care pot mentiona: curcanul din curtea cu pasari, curcan secondat de un cocos pitic dar care compensa prin agresivitate. avea complexe de inferioritate, probabil. daca treceam cu bine de monstrii astia doi, urma catelul din curtea cu pasari. si asta era mic dar latra ca apucatul de cate ori ma vedea. mai erau si alte potentiale pericole: gaste, rate, albine, viespi, paianjenii din veceul din curte… ce sa mai…era o adevarata aventura pentru mine sa ies din casa. ma mir ca nu mi-a plesnit vezica urinara! ce vreti? fata de la oras!

dar nu asta vroiam sa va spun. asta era asa…sa va introduc in atmosfera. in perioada aia citeam foarte mult. orice imi pica in mana si avea litere, eu citeam. si, aproape orice citeam ma impresiona intr-un fel sau altul timp de mai multe zile.

spre ghinionul meu, inainte de a ajunge la tara citisem Otto Sailer Jackson – “Tigrii mei”. nu stiu daca ati citit cartea, probabil ca nu e chiar un stalp de referinta in literatura universala dar pe mine m-a atins rau de tot. cred ca de atunci am inceput sa iubesc si sa respect animalele. anyway, ca sa n-o mai lungesc, nenea asta – Otto Sailer Jackson – e primul sau printre primii dresori care a aplicat dresura blanda: fara bici, fara bete de fier cu varf ascutit, fara infometare, fara lanturi. metoda lui era sa cunoasca animalul cat mai bine si sa-l lase si pe animal sa se obisnuiasca cu el. si, pentru asta statea foarte mult in preajma animalului pe care urma sa-l dreseze, il hranea, il lasa sa se obisnuiasca cu mirosul lui si, foarte important, ii vorbea in continuu.

si ce m-am gandit eu? daca el a putut, eu de ce n-as putea? adica el a fost mai istet decat mine? si atunci am vazut eu primul avantaj in viata la tara: o gramada de animale care pot deveni artisti de circ! asa ca am inceput sa ma uit in jur in cautarea primului animal din satul Balteni care va ajunge vedeta. am exclus din start curcanul si cocosul pitic, la fel si catelul de sub cotetul porcului, oile mi se pareau prea stupide, vacile erau ziua la pascut (asta ca sa nu recunosc ca mi-era ingrozitor de frica de ele), gainile miroseau urat, mai era un caine dar ala era cat China de mare si era si rau de tot (caine de paza, era dezlegat doar noaptea). asa ca, singura optiune ramasa era un vitel parcat (priponit?) intr-un lan de porumb de pe langa casa. eu am zis vitel, dar nu va ganditi la ceva mic si dragalas, cu ochi mari si umezi. era ditamai vitelul! singurul lucru bun era ca era legat la iesle. asa ca nu ma putea ataca!

si au inceput lectiile de dresaj. am mai citit o data paginile unde se descria metoda asta de dresaj bland. aham…deci….trebuie sa-l hranesc ca sa asocieze hrana cu persoana. ce naiba mananca un vitel? a, da, stai ca are chestia aia care seamana cu o cada si de care e legat plina de mancare de-a lui. deci a picat faza cu hranitu’. ce mai era? aha… trebuie sa petrec mult timp cu el ca sa se obisnuiasca cu mirosul meu. oare care e distanta de la care un animal poate simti mirosul unui om? si…funia aia cat o fi de lunga? ok, aici e bine, la urma urmei animalele au mirosul fin. ce mai scria in carte? ca trebuie sa-i vorbesc. si am inceput sa-i vorbesc. vrute si nevrute, verzi si uscate (la urma urmei era ierbivor, ii placeau si verzi si uscate). problema e ca, nu stiu de ce, dar, de fiecare data cand deschideam gura, vitelul se intorcea tacticos cu spatele la mine. poate nu-i placea sunetul vocii mele, poate nu era de acord cu ce ziceam eu acolo… dar nu stia cu ce capoasa are de-a face: de cate ori se intorcea, ma mutam si eu in fata lui. si tot asa pana am ametit de atata invartit in jurul vitelului. asa ca m-am hotarat sa nu ma mai mut. poate vitelul era constient ca-i curg balele cand mananca si se rusina. asa ca am ramas vorbind la fundul ala mare si negru, cu coada murdara de noroi si balegar! m-am cam dezumflat. adica eu stau si aplic aici metode stiintifice de dresaj si boul asta (ma rog…in devenire) se intoarce cu spatele? dar nu stiam ce ma asteapta! deodata bovina placida si lenesa s-a transformat intr-un ghem de muschi si tendoane si a inceput sa zvarle cu picioarele din spate inspre mine! asa s-a incheiat cariera mea de dresor de animale de curte!

deci…de unde plecasem? de la Mihaela Runceanu si Ciupercutza… ce copilarie frumoasa am avut! le multumesc amandurora ca m-au trimis inapoi in timp.