Un blog oarecare

s-a rezolvat cu atacul hackerilor! si am stat si am cugetat ca tot mai bine e dincolo, pe http://www.oana.i3.ro/ asa ca ne intoarcem acolo. “ne” - adica eu si cei trei cititori ai mei. atata caz fac de zici ca am o mie de omuleti care intra aici si citesc….

eniuei, asta era ideea, cine vrea sa ma citeasca, haideti dincolo, va astept cu un post super-ultra-mega-extra-interesant despre Google translate!

da, am fost hackuita! ce poate fi mai tare de-atat!!!!!

ma uitam eu cu bucurie la ecranul ala negru in timp ce-mi beam cafeaua de dimineata, ma gandeam la matrix si la cat de importanta sunt, incercam sa ghicesc pe cine am suparat atat de tare incat sa-mi faca asa bucurie cand, deodata intra Haotik (daca va mai amintiti, cel care m-a ajutat sa ma mut in casa noua) care-mi spune ca nu-s singura si ca, de fapt, sunt ceva probleme cu serverul. si asa s-a dus mandria mea de a fi unica, irepetabila, interesanta si deranjanta. m-am intors cuminte in mediocritatea mea si m-am mutat pe vechiul blog.

v-as da niste detalii tehnice dar zau daca ma pricep. in schimb, Zamolxis stie mai multe.

si, cand sa fac si eu un screen print ca sa vedeti ce dragut arata blogul meu azi dimineata, a disparut imaginea aia infricosatoare si a aparut asta. dar, daca vreti sa stiti cum arata, tot la Zamolxis puteti vedea. (na ca fac si rime acum!).

cred ca de aici nu ma mai mut nicaieri. oricum, mi-a placut! si mi-ar fi placut si mai mult sa stiu ca-s singura. da’ asa….la gramada….

later edit: acum imi dau seama ca si Haotik a fost hackuit!

ok, ok, stiu, n-am mai scris de mult pe aici. as putea sa invoc o gramada de motive: a fost Pastele si am avut treaba, a fost ziua sotului meu si am avut invitati, la un moment dat am mai fost si bolnavioara (saracuta de mine), mi s-a stricat laptopul si a trebuit sa impart batranul calculici cu sotul care, o data asezat in fata calculatorului, doar cu spatula mai poate fi desprins - si as mai putea gasi vreo cateva motive dar adevarul e ca mi-a fost lene. da’ nu asa! lene de lene! si nici acum nu mi-e prea bine.

partea proasta e ca a inceput scoala. partea buna e ca lucrez cu niste omuleti cu resurse inepuizabile de energie asa ca ma mai incarc si eu. partea proasta e ca ma gandesc deja la vacanta urmatoare. partea buna e ca nu mai sunt decat 6 saptamani. partea proasta e ca dupa aia incepe bacalaureatul. partea buna e ca am sa ma distrez la bac. partea proasta e ca vor veni si caldurile alea insuportabile. partea buna e ca s-ar putea sa ne luam aer conditionat. partea proasta e ca eu nu prea suport aerul conditionat. partea buna e ca e de preferat aerul conditionat caldurii insuportabile de la noi din apartament.

ziceti si voi daca nu am eu o viata grea!

am pe naiba! e clar ca-s o fitoasa! Oano, revino-ti!

P.S. scuze pentru postul asta, n-am prea dormit azi noapte!

ma uitam aseara la televizor si am nimerit pe Travel and Living, ca de obicei, pe la sfarsitul emisiunii. habar n-aveam la ce emisiune ma uit si incercam sa prind din mers. erau vreo opt fete pana in 25 de ani in jurul unei mese. slabute, cu cearcane imense, cu priviri triste si ratacite. in fata lor cate o farfurie imensa cu o chestie mica si neidentificabila in mijloc - mancarea lor. primul gand: o emisiune despre tulburari de alimentatie, despre anorexie. la un moment dat apare o fata frumoasa, roz in obrajori, priviri vioaie si un aspect, in general sanatos. incepe sa le intrebe daca le e dor de casa, cum se simt acolo, daca e totul in regula. eu, in gand: clar, astea-s anorexice si acum sunt la tratament.

apoi fata incepe sa le povesteasca despre cum a scapat ea dintr-un tsunami, cum si-a pierdut logodnicul in tragedie, cum a stat 8 ore intr-un palmier si in timpul asta auzea voci de copii strigand dupa ajutor dar pe care nu-i putea ajuta pentru ca avea bazinul fracturat si nu se putea misca, cum, la un moment dat, nu a mai auzit vocile copiilor si si-a dat seama ca nu mai putea sa-i ajute nimeni, cum, dupa ce a fost salvata, a petrecut luni de zile incercand sa se recupereze fizic si psihic dupa tragedie si cum, apoi, s-a hotarat sa deschida o fundatie de ajutorare a victimelor afectate de tsunami si cum acest lucru a ajutat-o in primul rand pe ea sa devina mai puternica si sa treaca peste tragedia personala.

eu, de altfel impresionata de povestea fetei, m-am gandit firesc ca e un discurs motivational a carui concluzie fireasca este: sunt oameni pe planeta care traiesc adevarate tragedii si care, totusi, gasesc puterea nu numai sa treaca peste ele dar si sa-i ajute pe altii. fetele sunt puternic impresionate, isi sterg pe furis o lacrima, se uita cu maxima admiratie la fata care-si povestea tragedia de parca ar fi vorbit de altcineva.

si apoi se termina emisiunea. eu, crezand pana la sfarsit ca e vorba de niste fete bolnave de anorexie, aflu cu stupoare din genericul de final ca, de fapt, am urmarit “A model’s life” (sau asa ceva)!!!! deci fatucile alea scheletice, triste, incercanate, pamantii la fata erau modele. fetele alea vor urca pe acel catwalk si vor fi vazute drept idealuri de frumusete. vor aparea pe imense panouri publicitare, machiate si photoshopate si toate fetele le vor privi cu admiratie si invidie, sperand ca vreodata vor ajunge si ele sa arate la fel.

asa ca m-am apucat de ceva research pe gugal si va ofer ceva statistici (v-am mai zis ca ador statisticile?):

• tulburarile de alimentatie au cea mai mare rata a mortalitatii din toate bolile mentale
• 5-10% din cei care sufera de anorexie mor in 10 ani
• doar 30-40% se recupereaza complet
• doar unul din 10 oameni primeste tratament
• tratamentul costa in jur de 30.000$ pe luna pentru cei internati si 100.000$ pentru cei care aleg sa se trateze acasa
• companiile de asigurari nu acopera costul cheltuielilor de tratament
• 95% din cei cu tulburari de alimentatie au varste cuprinse intre 12 si 25 de ani
• 50% din fete intre 11 si 13 ani se vad ca fiind supraponderale
• 80% din fetele de 13 ani au incercat sa tina o cura de slabire

citind pe ici pe colo am aflat ca aceste fete trebuie considerate bolnave psihic si nu doar sclifosite (asa cum nu m-am putut eu abtine sa gandesc), ca tratamentul implica eforturile unite a cel putin 3 medici: nutritionist, psihiatru si un generalist (anorexia afecteaza toate organele interne). cauzele anorexiei sunt diverse: genetice, depresii, cauzate de mediu familial.

si care-i scopul acestui post? am colege ale caror fete de 10, 11, 12 ani tin deja cura de slabire si mamicile lor sunt tare mandre de ele, am eleve care se vad grase desi arata OK (parerea mea), am colege care nu vorbesc decat de calorii, diete, ceaiuri de slabit, pilule de slabit si al caror scop in viata pare sa fie sa dea cateva kilograme jos. e in regula sa sa ai grija de felul in care arati. dar nu cred ca mai e in regula cand gandul ca trebuie sa slabesti pune stapanire pe tine si toata viata ta se invarte in jurul cantarului!

Ziua 1

in sfarsit, am gasit o planeta locuita. e uimitor sa vezi ce diversitate de specii, atat din regnul vegetal cat si animal! trebuie sa gasesc specia dominanta de pe planeta. n-as vrea sa iau forma unei creaturi inferioare si sa fiu mancat in primele 5 secunde. deocamdata sunt aparat de scutul asta de invizibilitate.

Ziua 2

am gasit o aglomerare de roci ciudate. sunt inalte, paralelipipedice si cu gauri regulate. nu cred sa fie creatia naturii. o multime de creaturi bipede ies si intra in rocile acelea ciudate. mai sunt si o multime de creaturi patrupede. cred ca astea apartin speciei dominante: bipedele se cam tem de ele si, in plus, unele patrupede tarasc dupa ele bipedele legate de o sfoara. uneori bipedele strang ceea ce elimina patrupedele. dar nu multe bipede fac asta! nu mai conteaza, am sa ma transform in patruped!

Ziua 3

n-am avut noroc. se pare ca, totusi, bipedele sunt dominante. si patrupedele se tem de bipede. mai mult, se mai tem si de niste hidosenii de metal ce alearga haotic si scot zgomote stridente. galagioasa planeta asta!

Ziua 4

sunt uimitoare bipedele astea! au cel mai ciudat comportament din cate planete am vizitat pana acum! se pare, totusi, ca sunt rationale, in ciuda modului lipsit de orice reguli de bun simt in care se comporta. am reusit sa le depistez modalitatea prin care comunica: scot niste sunete printr-o gaura aflata in partea superioara a corpului. mai e putin si am sa le invat limbajul.

Ziua 5

le-am invatat limbajul. am crezut ca acest lucru ma va ajuta sa le inteleg comportamentul. din pacate, sunt mai confuz ca ieri. puterea mea telepatica detecteaza niste intentii, idei, ganduri si, cu toate astea, vorbele care le ies prin acel orificiu nu concorda cu ce detectasem eu o secunda mai devreme.

Ziua 6

le place sa vorbeasca. de fapt, asta fac toata ziua. cand nu vorbesc, se uita la niste cutii mari in care sunt alte bipede care vorbesc. mai au si niste cutiute mici de tot in care vorbesc. vorbesc intr-una bipedele astea. daca ar tacea putin, si-ar auzi unul altuia gandurile si nu ar mai fi nevoie de atat energie risipita in rostirea unor vorbe. dar sunt inapoiate rau de tot: nici macar nu-s capabile sa transforme corect gandul in vorba. aproape de fiecare data iese altceva. trist!

Ziua 7

m-am uitat si eu in cutia aia mare din care vorbesc bipedele. mi-am dat seama ce binecuvantare este ca nu sunt mai evoluate! aceste creaturi sunt niste masini de ucis. sunt grupate in tot felul de organizatii (unora le zice tari, partide, federatii, comitete) si scopul lor este sa se anihileze una pe alta. pentru asta au inventat tot felul de masinarii de ucis. cateodata se ucid si cu mainile goale sau cu unelte mai rudimentare. uneori porneste o organizatie impotriva alteia, in alte cazuri e doar un biped impotriva mai multor bipezi sau, in cele mai multe cazuri, e un biped impotriva altuia. bipezii care nu ucid se delecteaza cu vederea crimelor facute de cei care ucid. planeta asta trebuie tinuta sub observatie: daca vor evolua si vor descoperi cum sa ajunga si in alte galaxii, suntem in mare pericol.

Ziua 8

sunt complet lipsiti de instinct de conservare! produc multe obiecte, din care 90% nu-si au rostul si apoi sunt aruncate. in felul asta isi consuma resursele proprii si isi distrug planeta. dar nu-i intereseaza, sunt ca intr-o transa in care fiecare e obsedat de achizitionarea a cat mai multe obiecte produse cu costul unei bucatele din planeta lor.

un alt semn ca nu au instinct de conservare este faptul ca, pe langa planeta, se distrug si pe ei insisi. consuma o multime de produse sintetice. initial am crezut ca organismul lor a trecut printr-un proces de evolutie care sa le permita sa proceseze chimicalele. dar nu! pur si simplu nu le pasa.

va urma….(probabil)

sunt anumite intrebari care pe mine ma pun in oarecare incurcatura:

intrebarea nr. 1

DE UNDE ESTI?

stiu, e o intrebare banala dar problema e ca eu nu stiu de unde sunt. m-am nascut in Buzau dar nu am locuit niciodata acolo, mergeam doar in vacante la bunici. primii zece ani din viata i-am petrecut intr-un orasel micut si dragut - Moinesti - din jud. Bacau, dupa care urmatorii 4 ani din viata i-am petrecut in Tg. Secuiesc, jud. Covasna, apoi iar 4 ani in Sf. Gheorghe, acelasi judet, dupa care am mai locuit 2 ani in Moinesti, apoi 4 ani in Brasov, inca doi ani in Sacele de Brasov, intre timp am capatat buletin de Constanta pt ca m-am maritat cu un constantean, dupa Sacele am mai stat vreo 5 ani in Moinesti si acum iata-ma constanteanca. deci: de unde sunt? de obicei raspund: de prin tara….

intrebarea nr. 2

PE CAND UN BEBE?

raspuns: pe niciodata. si in gand: esti ruda cu Dabija? si, inainte sa stea sa vada de ce si cum, persoana incepe cu morala: ca e pacat, sunteti tineri, daca nu ai copil pentru ce traiesti? ca e o forma de egoism…. pana acum am fost politicoasa dar, daca mi se mai adreseaza intrebarea asta, o zic si eu pe aia cu Dabija!

intrebarea nr. 3

DA’ TU CAND AI DE GAND SA TE MARITI/INSORI?

nu, nu mi s-a pus mie intrebarea dar am prietene si prieteni necasatoriti care trebuie sa suporte intrebarea asta aproape zilnic. e ca si cum societatea ar avea tendinta sa-i excluda pe cei care refuza sa urmeze drumurile batatorite stabilite cu multe veacuri in urma. i-a trecut cuiva prin cap ca un om poate sa se simta implinit si fara sa se casatoreasca? viata asta e complexa rau, sunt multe modalitati prin care omul poate sa atinga fericirea, casatoria e doar una din ele.

Concluzie: n-am gasit nici o concluzie politicoasa. asa ca v-o ofer pe aia mai putin politicoasa: hai sa ne vedem fiecare de ale noastre si sa nu mai purtam altora de grija ca doar nu suntem rude cu Dabija!

stiati ca in timp ce noi ne plangem de vreme, borduri, alegeri, barfa, sefi, colegi, parteneri, eul launtric, televiziune……si multe altele, in lume mor 25 000 de oameni in fiecare zi din cauza foametei sau a unor boli cauzate de foamete? ceea ce inseamna o persoana/3 secunde si jumatate! si majoritatea covarsitoare o reprezinta copiii.

si mai stiati ca aceasta problema ar putea fi rezolvata daca 22 din cele mai dezvoltate tari ar dona 0,7 din venitul national anual?

si ce treaba avem noi cu asta va intrebati, nu? adevarul e ca nu prea avem cum sa-i ajutam chiar daca ni se frange inima. insa, daca intrati aici sau dati un click pe bannerul ala mare, verde din dreapta jos si jucati un joc care va va imbogati in acelasi timp si vocabularul in limba engleza veti putea dona, in felul asta, orez unor familii sarace. pentru fiecare cuvant corect cineva in lumea asta mare va primi 100 g de orez!

Ciupercutza e de vina, cu melodiile ei! Mihaela Runceanu m-a aruncat brusc cu vreo 20 (sau mai mult?) de ani in urma dar, culmea, fara nici un firicel de tristete si nostalgie.

nu stiu prin ce proces imbarligat si bizar, Mihaela Runceanu mi-a amintit de verile pe care le petreceam la tara, la o matusa de-a tatalui meu. uram sa fiu trimisa la tara. era o lume ciudata, cu alte reguli, cu altfel de oameni, care vorbeau ciudat de repede, care miroseau ciudat, o lume in care femeile purtau basmale si barbatii palarii. era si o lume plina de pericole pentru mine, pericole din care pot mentiona: curcanul din curtea cu pasari, curcan secondat de un cocos pitic dar care compensa prin agresivitate. avea complexe de inferioritate, probabil. daca treceam cu bine de monstrii astia doi, urma catelul din curtea cu pasari. si asta era mic dar latra ca apucatul de cate ori ma vedea. mai erau si alte potentiale pericole: gaste, rate, albine, viespi, paianjenii din veceul din curte… ce sa mai…era o adevarata aventura pentru mine sa ies din casa. ma mir ca nu mi-a plesnit vezica urinara! ce vreti? fata de la oras!

dar nu asta vroiam sa va spun. asta era asa…sa va introduc in atmosfera. in perioada aia citeam foarte mult. orice imi pica in mana si avea litere, eu citeam. si, aproape orice citeam ma impresiona intr-un fel sau altul timp de mai multe zile.

spre ghinionul meu, inainte de a ajunge la tara citisem Otto Sailer Jackson - “Tigrii mei”. nu stiu daca ati citit cartea, probabil ca nu e chiar un stalp de referinta in literatura universala dar pe mine m-a atins rau de tot. cred ca de atunci am inceput sa iubesc si sa respect animalele. anyway, ca sa n-o mai lungesc, nenea asta - Otto Sailer Jackson - e primul sau printre primii dresori care a aplicat dresura blanda: fara bici, fara bete de fier cu varf ascutit, fara infometare, fara lanturi. metoda lui era sa cunoasca animalul cat mai bine si sa-l lase si pe animal sa se obisnuiasca cu el. si, pentru asta statea foarte mult in preajma animalului pe care urma sa-l dreseze, il hranea, il lasa sa se obisnuiasca cu mirosul lui si, foarte important, ii vorbea in continuu.

si ce m-am gandit eu? daca el a putut, eu de ce n-as putea? adica el a fost mai istet decat mine? si atunci am vazut eu primul avantaj in viata la tara: o gramada de animale care pot deveni artisti de circ! asa ca am inceput sa ma uit in jur in cautarea primului animal din satul Balteni care va ajunge vedeta. am exclus din start curcanul si cocosul pitic, la fel si catelul de sub cotetul porcului, oile mi se pareau prea stupide, vacile erau ziua la pascut (asta ca sa nu recunosc ca mi-era ingrozitor de frica de ele), gainile miroseau urat, mai era un caine dar ala era cat China de mare si era si rau de tot (caine de paza, era dezlegat doar noaptea). asa ca, singura optiune ramasa era un vitel parcat (priponit?) intr-un lan de porumb de pe langa casa. eu am zis vitel, dar nu va ganditi la ceva mic si dragalas, cu ochi mari si umezi. era ditamai vitelul! singurul lucru bun era ca era legat la iesle. asa ca nu ma putea ataca!

si au inceput lectiile de dresaj. am mai citit o data paginile unde se descria metoda asta de dresaj bland. aham…deci….trebuie sa-l hranesc ca sa asocieze hrana cu persoana. ce naiba mananca un vitel? a, da, stai ca are chestia aia care seamana cu o cada si de care e legat plina de mancare de-a lui. deci a picat faza cu hranitu’. ce mai era? aha… trebuie sa petrec mult timp cu el ca sa se obisnuiasca cu mirosul meu. oare care e distanta de la care un animal poate simti mirosul unui om? si…funia aia cat o fi de lunga? ok, aici e bine, la urma urmei animalele au mirosul fin. ce mai scria in carte? ca trebuie sa-i vorbesc. si am inceput sa-i vorbesc. vrute si nevrute, verzi si uscate (la urma urmei era ierbivor, ii placeau si verzi si uscate). problema e ca, nu stiu de ce, dar, de fiecare data cand deschideam gura, vitelul se intorcea tacticos cu spatele la mine. poate nu-i placea sunetul vocii mele, poate nu era de acord cu ce ziceam eu acolo… dar nu stia cu ce capoasa are de-a face: de cate ori se intorcea, ma mutam si eu in fata lui. si tot asa pana am ametit de atata invartit in jurul vitelului. asa ca m-am hotarat sa nu ma mai mut. poate vitelul era constient ca-i curg balele cand mananca si se rusina. asa ca am ramas vorbind la fundul ala mare si negru, cu coada murdara de noroi si balegar! m-am cam dezumflat. adica eu stau si aplic aici metode stiintifice de dresaj si boul asta (ma rog…in devenire) se intoarce cu spatele? dar nu stiam ce ma asteapta! deodata bovina placida si lenesa s-a transformat intr-un ghem de muschi si tendoane si a inceput sa zvarle cu picioarele din spate inspre mine! asa s-a incheiat cariera mea de dresor de animale de curte!

deci…de unde plecasem? de la Mihaela Runceanu si Ciupercutza… ce copilarie frumoasa am avut! le multumesc amandurora ca m-au trimis inapoi in timp.

Vorbeam cu niste persoane foarte tinere despre ce inseamna sa ai succes in viata. Si, pentru ca majoritatea acestor persoane foarte tinere provin din familii sarace, raspunsul lor a fost, cu cateva exceptii, ca a avea succes in viata inseamna sa ai foarte multi bani. Eu, ca o intelectuala rafinata ce sunt…cu aspiratii inalte (he he he), m-am indignat toata, mai ales ca primul exemplu care le-a venit in cap si despre care vorbeau cu infiorata admiratie a fost Becali.

Si, deodata, m-a izbit propria ipocrizie drept in fata. Cu cateva momente in urma incercasem sa le explic ca, indiferent ce vor de la propria viata, sa nu permita nimanui sa le spulbere visele. Sa faca bine sa se cunoasca pe ei insisi cat mai bine si apoi sa ia hotarari importante doar luand in considerare propriile dorinte si talente. Sa nu se ia dupa trenduri nationale, ce zic mama si tata, prietenii sau diriginta.

Cine sunt eu sa le zic ca a fi bogat nu inseamna neaparat a fi si fericit? Ce stiu eu? La urma urmei n-am fost niciodata bogata, nu?

Si apoi mi-am amintit de Jerome K. Jerome. Se pare ca problema cu lipsa de idealuri in randul tinerilor e mult mai veche decat ne inchipuim noi.

“Mi se spune ca profesorii americani se plang de “lipsa de idealuri” a studentilor de la Universitatea Columbia si s-ar putea ca acest lucru sa fie valabil si pentru alte universitati raspandite in Statele Unite. […] Deplangeti situatia cat vreti, dragul meu profesor, dar acesta e idealul tineretii si atata timp cat natura va ramane asa cum este, acest lucru va continua sa fie astfel. Poate ca este necesar. Poate ca lumea nu s-ar schimba prea mult daca tinerii ar incepe sa gandeasca prea devreme. Ei vor sa fie bogati si se arunca cu pasiune in lupta. Ei construiesc orase si intind sinele de cale ferata, doboara paduri (nu era la moda ecologia pe-atunci) scot minereuri din pamant. Vine apoi o zi cand inteleg ca incerca sa te imbogatesti e un joc plicticos si ca exista un singur lucru mai obositor decat acela de a fi milionar: incercarea de a deveni milionar. Dar, intre timp, lumea merge inainte.

Jerome K. Jerome

“Idei trandave”1905

Nu se intampla si acum asa? Ia sa ne gandim la asa de mult blamatii “capsunari”. Ce fac ei pe langa faptul ca “ne fac de ras peste hotare”? Aduc o gramada de bani in tara. Poate ca Romania n-are nevoie de intelectuali la momentul asta. Poate ca nu are nevoie decat de oameni dornici sa se imbogateasca. Si, o data cu ei, si tara. Cultura pe stomacul gol nu prea merge, nu?

P.S. faza cu “….o intelectuala rafinata ce sunt…cu aspiratii inalte…” era o gluma!

anul asta fac 35 de ani. o varsta rotunda, frumoasa (sa nu indrazneasca cineva sa ma contrazica!). se presupune ca la 35 de ani ai acumulat destula experienta de viata incat sa fii un om sigur pe tine, care stie ce vrea de la viata dar, in acelasi timp, nici nu esti destul de batran incat sa fii complet rupt de realitate, inflexibil si morocanos.

deci, pentru ce am trait eu 35 de ani? ce-am invatat de la viata?

am invatat ca :

1. arbitrii de fotbal doar arata cartonasul galben/rosu, nu il dau jucatorului.

2. copiii nu se nasc pe buric. exista o alta explicatie pentru gaura aia din mijlocul stomacului.

3. barbatii nu folosesc spuma de ras ca sa stie unde au ramas cu barbieritul. spuma de ras are o alta functie.

4. exista “tarile calde”. nu e doar o alta denumire pentru taramuri de basm.

5. se poate intampla ca parintii sa mai aiba si dreptate.

6. ii este destul de greu unui crocodil sa incapa pe gaura de scurgere de la cada. (fratii stiu de ce…)

7. boabele de mazare nu sunt capete de extraterestii (la fel, fratii stiu de ce)

8. nu poti folosi capul de dus drept telefon ca sa vorbesti cu vecinii din bloc (vezi parantezele de mai sus cu fratii…)

9. daca iesi afara, iarna, cu capul ud, faci sinuzita

10. nu toti barbatii sunt porci si nu toate femeile sunt niste ingeri coborati pe pamant

11. nu e asa naspa sa fii adult

12. daca uiti sa-ti platesti netul, ti-l taie niste neni rai

13. catalogul e un lucru enervant si pentru profi, nu numai pentru elevi.

14. nu toti oamenii inalti, cu mustata, costum si cravata sunt inteligenti (sefii stiu de ce)

probabil ca am mai invatat vreun lucru sau doua dar sunt nesemnificative. in orice caz, toate cele de mai sus se pare ca ma ajuta sa par un adult serios, responsabil si de incredere! voi ce-ati invatat pana acum?